Total și pentru multă vreme, liniște sufletească nu există...
La vârsta mea, credeam că pot răspunde destul de repede la o întrebare din zona celor pe care mi le-am pus mie la diferite vârste. Și iată că un prieten drag și foarte departe, m-a făcut să mă gândesc ceva timp, la un răspuns. Un răspuns incomplet, dat pe loc, pe care încerc să-l completez acum.
"Crezi că există liniște sufletească?"
În primul rând, cred că dacă un copil crește departe de oameni, ca Mowgli, nu caută liniște sufletească. Cred că o afli, intâi raportându-te la oamenii cu care intri în contact. De la un moment dat, la persoanele de sex opus și așa descoperi neliniștea sufletească. Pentru că, nici o neliniște nu poate fi numită mai corect “sufletească”, dacă nu avem în gânduri, un om.
Răspunsul dat în grabă a fost că da, atunci când devii un robot prin viața ta, atunci când ești un “Yes, man!” perfect al familiei sau șefilor. Să încerc și unul mai amplu.
Fără să știe această noțiune, copiii mici, de un an, doi, au liniște sufletească până când li se zdruncină sentimentul de siguranță pe care îl au lângă noi, adulții care îl creștem. Și când dorm. Așa zic. Puțin mai mari, de pe la 3 ani fiecare căutare, fiecare descoperire, aduce neliniște în suflet și în gânduri deopotrivă, pentru că "neliniște" este întreaga descriere a unui om în primii ani de viață. Dar încă nu poate fi numită neliniște sufletească.
La începutul pubertății, apare vag noțiunea. Auzită, intuită, vag localizată undeva în piept de cei precoce, e transformare tumultoasă asupra căreia puberii n-au timp să se aplece s-o înțeleagă.
În prag de adolescență, noțiunea capătă sens, odată cu prima atingere întămplătoare a unei mâini care îți dă fiori. Pentru cei mai mulți adolescenți însă, e o stare care vine și pleacă, într-un ciclu care pare că nu se va opri nicicând. întâmplări cu acțiuni suprapuse de cele mai multe ori, în ritm alert, fac ca adolescența să fie o căutare a liniștii sufletești, în brațele cuiva care să-ți arate cea mai bună versiune a ta. Dar pentru cei mai mulți, aceste brațe se schimbă și se compară cu cele abia descolăcite de pe trupurile lor, iar noțiunea își pierde sensul în neliniștile ochilor alunecoși și inimilor zburdalnice. Și-așa e firesc să se-ntâmple.
În prima tinerețe, începi sa crezi că liniște sufletească este atunci când iubitul sau iubita se mută cu tine. Curând însă, vei afla că nici asta nu reprezintă cea mai completă versiune a liniștii sufletești, ba chiar poate fi o neliniște continuă. Și de-aici, toate o iau razna.
Puțin mai târziu, unii au noroc să gasească o fărâmă de liniște sufletească, în timp ce veghează somnul omului iubit, somnul copiilor, în răsul lor fericit, în colierul de brațe iubitoare, în cuvinte care ne descriu ca "mami de fier" și "tati uriaș", în timp ce își îmbrătișează părinții cu tâmplele din ce în ce mai argintii.
Total și pentru multă vreme, liniște sufletească nu există. Eu cred că nici cei pentru care noțiunea a devenit un principiu de viață, nu se pot lăuda că o simt în suflet în fiecare clipă a vieții lor.
Pentru că, în opinia mea, fiecare intrebare la care răspunsul vine mai greu, aduce un soi de neliniște sufletească. Iar omul, oricât ar încerca să-și facă să tacă cele 60.000 de gânduri care-i trec prin minte în fiecare zi, tot nu va reuși în totalitate. Un gând răzlet tot va ieși din rând. Și va aduce neliniște. Sufletească.
Voi ce credeți?
Adaugă comentariu nou