"...viața mea, într-un anume sens, nu este a mea..."

O nouă traducere care poartă semnătura lui Cristian Bădiliță, apărută la Editura "Vremea" și lansată la Târgul de carte "Gaudeamus", "Faptul extraordinar, Experiența mistică a unui filozof contemporan", de Manuel García Morente m-a ținut trează toată noaptea. Pentru astăzi am ales un fragment din această carte care merită citită și recitită.

Alina Diaconescu, 24 Nov 2019

NOTĂ ASUPRA TRADUCERII

L-am descoperit pe Manuel García Morente la începutul anului 1992, în timpul studiilor mele, scurte, dar intense, la Seminario Conciliar din Madrid. ,,Don Manuel" e un adevărat mit printre teologii catolici spanioli. E un fel de Steinhardt al Spaniei sau, mai degrabă, o sinteză fericită între Steinhardt şi Nae lonescu. Un prieten proaspăt convertit de la stalinism (în versiune albaneză) la catolicism mi-a dăruit, într-o zi, un volum apărut în celebra Biblioteca de Autores Cristianos, intitulat Escritos desconocidos e inéditos, Autor, Manuel García Morente. L-am citit în câteva zile, pe nerăsuflate. Abia apoi am parcurs El hecho extraordinario începând traducerea în româneşte chiar la Madrid. Minunatul meu profesor de atunci şi prieten de acum, Juan Martin Velasco, mi-a procurat mai multe volume greu de găsit. El însuşi a consacrat un studiu amănunțit "faptului extraordinar", în La experiencia cristiana de Dios, Madrid, 1995.

Sper că traducerea de față va atrage atenția publicului român cultivat asupra unui nume de neocolit atât în filozofia contemporană, cât şi în istoria misticii şi că măcar o parte din scrierile lui "don Manuel" vor intra în patrimoniul nostru cultural.

Pentru cititorii interesați să aprofundeze subiectul, pe lângă studiul, deja citat, al lui Juan Martin Velasco, recomand biografiile, mai vechi, semnate de Luis Aguirre, García Morente, Madrid, ediția a II-a, 1963 și de Mauricio de Iriarte, El profesor García Morente, Madrid, 1956. Escritos desconocidos e inéditos de García Morente au apărut, cum spuneam, în Biblioteca de Autores Cristianos, Madrid, 1987, sub îngrijirea lui Rogelio Rovira şi Juan José García Norro. Am tradus ,,Faptul extraordinar" după El "hecho extraordinario" y otros escritos, Madrid, 1986.

C.B.

"Cine este cel care îmi țese viața?

Acestei antinomii nu-i găseam decât o singură soluție: ceva sau cineva diferit de mine îmi alcătuiește viața si mi-o dăruieşte, mi-o atribuie, o "repartizează" ființei mele individuale. Şi faptul că ceva sau cineva diferit de mine îmi croieşte viața, explică în mod suficient de limpede pentru ce viața mea, într-un anume sens, nu este a mea. Iar faptul că această viață, croită de altcineva, îmi este dăruită, atribuită explică pentru ce totuşi eu o consider ca fiind a mea. Doar aşa puteam lămuri contradicția sau opoziția între această viață străină mie - întrucât țesută de altcineva -, și totuşi a mea, căci numai eu, unul, o trăiam. Dar abia ajuns la concluzia de mai sus, au apărut alte două probleme. Prima: cine este acest ceva, diferit de mine, care-mi țese viața şi apoi mi-o dăruieşte? A doua: şi dacă eu nu primesc darul? Dacă eu, unul, nu vreau să primesc, ca aparținându-mi, această viață pe care n-am croit-o eu? E un act al meu, personal, un act liber, sau o necesitate metafizică? Înaintea gravității acestor două chestiuni rămăsei perplex, oarecum buimăcit. (Îmi pare, don José María, că abuzez de răbdarea şi de bunătatea dumneavoastră. Abuzez, într-adevăr? Trag însă, nădejdea că răbdarea și bunătatea dumneavoastră vor spori pe măsură ce veți citi rândurile următoare. Dacă nu, opriți-vă şi rupeți foile. Mi s-ar părea un lucru drept şi firesc. Numai că eu, din parte-mi, nu pot nici să mă opresc, nici să scurtez mai mult decât mi-o îngăduie importanța faptului întâmplat.)

Un soi de linişte spirituală îmi năpădi atunci sufletul, întrucât mi-am dat seama, cu o bucurie extraordinară, că frământările de mai înainte ieşiseră dintr-odată din cercul particular şi egoist trecând, ca să zic aşa, pe un teren general, universal, ba mai mult, metafizic, dacă vreți. În realitate, eu cugetam nu la mine, în mod special, ci la viața omenească în general, dar prin intermediul cazului meu particular. Lucrul acesta, repet, m-a bucurat foarte tare, deoarece întotdeauna mi-a fost un pic silă de egoism şi de solipsism şi, în plus, consider că a privi problemele - inclusiv pe cele mai personale şi intime - din punct de vedere strict subiectiv nu e o bună metodă pentru a le rezolva. Adevărul, deşi individual, este tot timpul, măcar prin una din laturile sale, adevăr obiectiv şi general şi, dacă pierdem din vedere acest aspect obiectiv şi general, există mari şanse de a greşi cu totul şi în privința determinațiilor individuale şi personale. Am hotărât, aşadar, să fac o investigație metodică asupra celor două probleme care mi se ridicau în față dintr-odată. Şi am luat-o în ordine, cu prima: cine este acel ceva distinct de mine care-mi croieşte viața şi mi-o dăruieşte? Bineînțeles imediat îmi trecu prin minte ideea de Dumnezeu. Dar tot imediat în colțul gurii îmi apăru acel zâmbet ironic al trufiei intelectuale. "Hai să fim serioşi! Dacă Dumnezeu există, nu are altă treabă decât să existe. Să lăsăm copilăriile!" Şi într-adevăr, izbutii, printr-o sforțare interioară, să resping ceea ce numeam eu "copilării". Numai că iată, copilăriile se încăpățânau să rămână acolo şi nu se lăsau respinse cu una cu două. Atunci s-a întâmplat un lucru stupefiant, de neînțeles pentru mine (de n-o fi fost la mijloc ajutorul harului).

S-a întâmplat că, fără să-mi dau prea bine seama, am început să cuget conform unei metode perfect opuse aceleia pe care obişnuiam să o folosesc în legatură cu asemenea subiecte. De regulă, atunci când mă găsesc dinaintea unei probleme filozofice sau metafizice, îmbrătişez cu mare simpatie, în forul meu interior, teza care mă satisface, care îmi inspiră cea mai mare încredere, apoi încep să-i opun tot felul de obiecții, pe care încerc să le rezolv, să le dezbat, să le resping având mereu în suflet tainica dorință ca înaintea propriei mele conştiinte raționale să prevaleze teza îmbrățişată la început. Când uneori obiecțiile şi dificultățile cu care atac dialectic teza preferată se dovedesc puternice, de nezdruncinat, ajungând să o spulbere rațional, ei bine, atunci mă cuprinde o tristețe nemăsurată şi mă costă enorm, din punct de vedere afectiv şi sentimental, să mă desprind de ceea ce-mi dau exact seama că e greșit şi să îmbrătişez ceea ce realizez- cu durere - că este adevărat. Până când, după o vreme, îmi strămut inima către teza evident adevărată şi atunci iarăși aş suferi enorm dacă ar fi să mă lipsesc de aceasta din urmă.

Prin urmare, iată ce lucru extraordinar mi s-a întâmplat acum! Anume, pe parcursul întregii dezbateri interioare, încărcătura sentimentală s-a aplecat nu asupra tezei antiprovidențialiste, pe care o luasem drept punct de plecare, ci asupra obiecțiunilor providențialiste pe are a trebuit sa le opun în jocul dialectic. Într-un cuvânt, ascultător, dintr-o inerție a trecutului, față de porunca trufiei intelectuale de a respinge "copilăriile", am purces la o analiză adâncită, formulând ca punct de plecare teza determinismului natural prin cauze şi efecte, adică, prin cauze eficiente; dar imediat mi-am dat seama - şi asta mi se pare stupefiant, extraordinar - că inima mea nu era de partea tezei, ci de partea obiecțiunilor şi că acele "copilării" îmi erau mult mai dragi decât aşa-zisele deşteptăciuni ale unui strict determinism cauzal. Ori de câte ori descopeream sau îmi aduceam aminte de vreun argument împotriva determinismului natural, inima îmi tresălta de bucurie, căci, de bună seamă, ea ținea cu obiecțiunile şi era vădit împotriva tezei. Mai cu seamă una dintre obiecțiuni mă umplu de bucurie: aceea că viața mea, pe care eu n-o fac singur, ci o primesc, se compune din întâmplări pline de sens. Ei bine, simplul determinism natural - fizic, istoric, psihologic - poate, fără îndoială, să producă întâmplări, dar nu întâmplări pline de sens, nu acest tip de întâmplări, precum ale vieții, inteligibile şi inteligente, orientate cu înțelepciune către anumite scopuri şi efecte."

Cristian Bădiliță, n. 1968. Istoric al creştinismului timpuriu, eseist, poet. Doctor al Universității Paris IV-Sorbona cu teza Métamorphoses de l'Antichrist chez les Pères de l'Eglise (Paris. Beauchesne, 2005, premiul Salomon Reinach al Asociației Eleniștilor din Franța; trad. românească, Polirom, 2006). Coordonator al Septuagintei în cadrul New Europe College, București. Fellow al Istituto trentino di cultura (2002-2005)) și al Wissenschaftskolleg zu Berlin (2005-2006).

Publicații originale: Sacru melancolie (ed. a II-a, Dacia, 2007); Călugărul și moartea (Polirom, 1998); Manual de anticristologie (Polirom, 2002); Duminica lui Arcimboldo (Brumar, 2004); Tentația mizantropiei. Stromate (editia a II-a, Curtea Veche Publishing, 2006); Platonopolis sau Împăcarea cu filozofia (ed. a II-a, Curtea Veche Publishing, 2007); Regele cu o harfă în mâini (ed. a 11-a, Curtea Veche Publishing, 2006); Nodul gordian (ed. a I1-a, Curtea Veche Publishing, 2004); Văzutele şi nevăzutele (Curtea Veche Publishing, 2004); Apocalips de buzunar (Curtea Veche Publishing, 2005); Degetul pe rană (Curtea Veche Publishing, 2006); Poeme pentru pasări și extratereștri (Curtea Veche Publishing, 2007); Singurătatea pasarii migratoare (Curtea Veche Publishing. 2007); Glafire. Nouă studii biblice și patristice (Polirom, 2008); Știință dragoste credință- Convorbiri cu patrologi europeni (Curtea Veche Publishing, 2C08); Dumnezeu de la Mancha doarme cu tâmpla crăpată pe umărul meu (Curtea Veche Publishing, 2008); Serafița Concert pentru harfă și ghilotină (Curtea Veche Publishing, 2009); Orthodoxie versus ortodoxie (Curtea Veche Publishing, 2009) etc.

Ediții îngrijite şi antologii: Miturile lui Platon (Humanitas, 1996); Eliadiana (Polirom, 1997); Mircea Eliade. Întâlnirea cu sacrul (ed. a 11-a, Echinox, 2001); Jean Cassien entre l'Orient et l’Occident (avec Attila Jakab, Beauchesne/Polirom, 2003); Nostalgia Europei. Volum în onoarea lui Al. Paleologu (în colaborare cu Tudorel Urian, Polirom, 2003); Les Pères de l'Eglise dans le monde d'aujourd'hui (în colaborare cu Charles Kannengiesser, Paris, 2006) etc.

Traduceri comentate din greacă şi latină: Evanghelii apocrife (ed. a IV-a, Polirom, 2007); Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul (ed. a III-a, Curtea Veche Publishing, 2009); Patericul (ed. a III-a, Polirom, 2007); Noul Testament. Evanghelia după Matei, ediție bilingvă, vol. I (Curtea Veche Publishing, 2009) etc.

Informații suplimentare pe site-ul www.cristianbadilita.ro