“Singurul premiu pe care mi-l doresc e bucuria cititorilor.”

Mă-ntorc astăzi la "Adulmecări", chiar dacă unii mi-au spus că și-au achiziționat-o.

La fel de frumos ca poeziile lui Cristian Bădiliță, acest Jurnal din Groape te face să tresari, să râzi, să te revolți, să plângi. Te afli parcă lângă autor în fiecare zi din acest jurnal și vezi omul de dincolo de geniu.

Omul Cristian Bădiliță este sensibil, cald, blând, romantic, tot atât cât este de neiertător cu cei fără coloană vertebrală, cu cei care și-au trădat principiile, țara, neamul, cu cei strâmbi și pociți la minte și la suflet. Geniul îl lăsăm istoriei literaturii, unde sigur va avea un loc de frunte. Un loc ce i se cuvine.

Alina Diaconescu, 04.11.2019

"Adulmecări", Cristian Bădiliță

- fragmente -

5 aprilie. Primele şase exemplare din „Predica de pe munte", ediţie artizanală, cu ilustraţii pe hârtie fabricată manual. Traducere, scris de mână, paginare unicat pentru fiecare filă. Copertele sunt din frunze de palmier, presate.

17 aprilie. La Brăila am primit câteva cadouri de la Zamfir Bălan, între care Jurnalul Societăţii Junimea, păstrat la Memorialul Ipoteşti, pe care-l răsfoiam pe vremea liceului, în compania lui Vali Coşereanu. Lui Vali i se datorează tot ce există azi la Ipoteşti (nu intru în „detalii penale", nu le cunosc). Am urmărit pas cu pas etapele zidirii Memorialului Ipoteşti, contribuind chiar, fără voia mea, într-o mică măsură: înainte de plecarea în Spania i-am găsit adăpost acolo lui Petru Creţia. Prin 1983-1984, când mergeam aproape săptămânal la Ipoteşti, Vali (deopotrivă muzeograf, eminescolog, om de serviciu şi director) locuia într-o jumătate de WC. Tovarăşii rezolvaseră problema „biroului" turnând pur şi simplu o şapă de ciment peste gaura WC-ului destinat doamnelor şi trăgând un cablu de electricitate. Încăperea măsura trei sau patru metri pătraţi, abia încăpeau două persoane. Pe vremea aceea viitorul „Memorial Ipoteşti" consta din casa lui Eminescu (refăcută în anii 1950), bisericuţa familiei Eminovici, biserica „lui Iorga" (era şi a rămas biserica satului), un bust al poetului, două bănci şi WC-ul-birou. În „casa Papadopol" se afla sediul Miliţiei, iar terenul pe care sunt acum amfiteatrul, apartamentele de protocol, plus căsuţele de lemn şi parcarea aparţineau satului, nu muzeului. Vali s-a zbătut ca un erou la sfârşitul anilor 1980. Ne vedeam des atunci, mă săturasem eu însumi de piedicile cu care se confrunta. La centenarul morţii lui Eminescu a inaugurat, cu chiu cu vai, „matahala de ciment", unde nu se putea locui pe timp de iarnă (existau sobe doar în câteva camere). Pe lânga asta şi-a pierdut sute de ore cu facsimilarea, inutilă, a manuscriselor, de care se apucase îmboldit de Noica. Dar cum poţi face o ediţie normală cu „tehnică" de nivel nordcoreean? Mergea cu trenul de noapte, îngheţat, de multe ori flămând, până la Bucureşti pentru a se milogi să obţină, de la Biblioteca Academiei, un caiet-manuscris câteva ceasuri, sau câteva zile, îl fotocopia, apoi se întorcea la Botoşani. În 1991, cum spuneam, i l-am trimis (de fapt, a fost o binecuvântare) pe Petru Creţia, care-şi căuta un refugiu. Petru locuia spartan, fără bucătărie, fără baie şi fără apă curentă. Nu avea cărţi, lucra la traducerile lui, dar prin el muzeul a ieşit de sub tutela celor de la consiliul judeţean Botoşani trecând la ministerul culturii. Fondurile au sporit, s-a început zidirea bibliotecii, amenajarea clădirilor existente. Momentul de vârf şi de împlinire a fost ministeriatul lui Ion Caramitru. Atunci Ipoteştiul a căpătat anvergura pe care o are şi astăzi, chiar dacă provincialismul n-a dispărut. Am şi organizat, în 2006, o şcoală de vară acolo, iar condiţiile au fost impecabile. De atunci l-am mai întâlnit o singură dată pe Vali, m-a încurcat cu Noul Testament, dar am trecut peste, am notat aceste rânduri despre rolul pe care l-a jucat în zidirea Ipoteştiului pentru că, la un moment dat, discutând cu o poetă care vizitase recent Memorialul, am aflat că Ipoteştiul e opera „botoşănenilor" (în general). Când e dublată de necinste ignoranţa devine josnicie. M-am bucurat să aflu, de la brăileni, că Vali continuă să lucreze, să scrie despre Eminescu (e cel mai autentic şi simpatic eminescodul pe care-l cunosc). El a publicat, la Editura Muzeului din Brăila, facsimilul Jurnalului Junimii, care conţine, practic, procesele verbale de la şedinţele vestitei Societăţi. Dar uneori excesul de profesionalism e la fel de păgubos ca lipsa de profesionalism. Volumul cu facsimile numără peste o sută de foi goale. Tot ce n-a fost completat în Jurnalul iniţial a fost facsimilat şi publicat. S-au consumat în felul acesta mii de kilograme de hârtie pe care nu e scris niciun cuvânt. Această ediţie are şi o Prefaţă de Eugen Simion. Plecând de la discuţiile despre ortografie purtate la întâlnirile Junimii, E. Simion afirmă că „ortografia nu este decât o chestie de convenţie" şi, ca atare, nu înţelege revolta unora împotriva recentei schimbări a regulilor ortografice propuse de Academie. Mi-a stat mintea în loc citind pasajul. Bine, domnule Simion, dacă ortografia e doar o „chestiune de convenţie" (şi aşa este, într-o anumită măsură; convenţia mai trebuie să fie şi logică) atunci de ce n-aţi păstrat-o pe cea veche – oricum mai logică şi mai simplă decât „interbelica de acum" – şi aţi cheltuit miliarde, miliarde, miliarde pentru a impune o altă simplă convenţie? În ce zi din an şi cam pe la ce oră gândeşte un director din RSR, ca să ştim când trebuie contactat? Să se anunţe la telejurnal!

19 aprilie. Jurnaliştii „de la cultură" îl citează pe Malraux cu o frază care nu-i aparţine (el însuşi a negat paternitatea): „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc". Drumeţii îşi justifică paralele cheltuite şi căscatul gurii în mod „profesionist" invocându-l pe Sfântul Augustin, care ar fi scris următoarele: Orbis terrarum liber est, et illi qui non commeant modo unam paginam legunt, adică, „pământul e o carte, iar cei care nu călătoresc (exact: „care nu se fâţâie de colo-colo") nu citesc decât o pagină din ea". Am cautat în opera lui Augustin fraza cu pricina. N-am gasit-o. Vorba e târzie, din Evul Mediu sau Renaştere, când umblarea prin lume a devenit sport european pe banii „concurentului".

2 mai. Am urmărit un aşa-zis „reportaj" despre Piaţa Universităţii, transmis pe Digi 24 (se împlineşte, iată, un sfert de secol). Preţ de jumătate de oră, cât am răbdat, nu s-au pronunţat numele celor doi protagonişti, i-aş numi „ctitori" ai Pieţei, Marian Munteanu şi Dumitru Dincă. Piaţa din 1990 a fost cel mai extraordinar moment din viaţa mea de român (regret că a fost degeaba, nu regret că l-am trăit). Toate cărţile mele se datorează celor cu care am fost la Revoluţie şi în Piaţă. Dacă muream atunci sunt convins că altcineva ar fi scris aceste cărţi şi în memoria mea. De aceea ţin să notez aici numele care nu trebuie uitate niciodată cât se va vorbi despre Piaţa Universităţii: Dumitru Dincă (primul care a ocupat strada), Marian Munteanu, Petru Creţia (primul intelectual important care a participat la protest, înainte de a se deschide balconul; eram împreună), prietenii de atunci: Daniel Oghină, Mihai Gheorghiu, Rareş Stoica, Mircea Gherboveţ, din Liga studenţilor. De un sfert de secol simt că nu m-am urnit din acel loc. Şi acum parcă tot acolo scriu aceste rânduri în timp ce urlu din rărunchi: „Mai bine golan decât activist/ Mai bine mort decât comunist".

5 mai. Primele exemplare din Dezvăţături, ediţia artizanală ( Zilele următoare voi deschide, alături de voi

10 august. Sunt anunţat, printr-un telefon de la Consiliul Judeţean Argeş, că am fost ales „personalitatea anului 2014 la... Cultură". Dar să nu cred că am fost ales datorită vreunui merit personal... S-au tras sfori, am fost susţinut de „amici" etc. Întreb care este valoarea „premiului"? „O diplomă şi o masă festivă". Îi mulţumesc persoanei de la capătul firului pentru informare şi mă scuz că nu pot veni. E o adevărată epidemie a „premiilor" în RSR. Unde te întorci dai peste festivităţi de „premiere" à la Stan şi Bran. Un juriu alcătuit din trei, patru nulităţi, în cel mai bun caz, seminulităţi atribuie „premii", constând într-o bucată de hârtie şi un medalion de tablă, altor zeci de cretini/nulităţi/seminulităţi. Şi toată lumea... se bucură. Îmi amintesc scena când E. Simion, preşedintele academiei RSR, îşi acorda singur un premiu via Teoctist. În public, Simion îi întinde lui Teoctist o diplomă dădăcindu-l cum să i-o returneze cât mai discret şi mai „academic" cu putinţă. În RSR am acceptat două premii mari şi late (las’ că nici nu s-au înghesuit „oficialii" să mă onoreze prea des): unul, pentru Septuaginta (deşi nu-l menţionez niciodată; în 2002, când mi s-a acordat, avea prestigiu; ulterior, văzând ce torşoane au primit acelaşi premiu, l-am renegat fără ostentaţie); al doilea, premiul „Academician C. Erbiceanu" pentru Noul Testament. Ambele au constat în sume generoase. M-au „premiat" destul compatrioţii mâncându-mi decenii din viaţă, „dăruindu-mi" milioane de şuturi în fund... Singurul premiu pe care mi-l doresc e bucuria cititorilor. Pentru cititori public, pentru ei îmi fac meseria în condiţii de maquisard. Un cititor care devine cu un dram mai inteligent, mai informat şi mai sensibil datorită cărţilor mele, valorează cât două milioane de premii RSR.

Cristian Bădiliță, n. 1968. Istoric al creştinismului timpuriu, eseist, poet. Doctor al Universității Paris IV - Sorbona cu teza Métamorphoses de l'Antichrist chez les Pères de l'Eglise (Paris. Beauchesne, 2005, premiul Salomon Reinach al Asociației Eleniștilor din Franța; trad. românească, Polirom, 2006). Coordonator al Septuagintei în cadrul New Europe College, București. Fellow al Istituto trentino di cultura (2002-2005)) și al Wissenschaftskolleg zu Berlin (2005-2006).

Publicații originale: Sacru melancolie (ed. a II-a, Dacia, 2007); Călugărul și moartea (Polirom, 1998); Manual de anticristologie (Polirom, 2002); Duminica lui Arcimboldo (Brumar, 2004); Tentația mizantropiei. Stromate (editia a II-a, Curtea Veche Publishing, 2006); Platonopolis sau Împăcarea cu filozofia (ed. a II-a, Curtea Veche Publishing, 2007); Regele cu o harfă în mâini (ed. a 11-a, Curtea Veche Publishing, 2006); Nodul gordian (ed. a I1-a, Curtea Veche Publishing, 2004); Văzutele şi nevăzutele (Curtea Veche Publishing, 2004); Apocalips de buzunar (Curtea Veche Publishing, 2005); Degetul pe rană (Curtea Veche Publishing, 2006); Poeme pentru pasări și extratereștri (Curtea Veche Publishing, 2007); Singurătatea pasarii migratoare (Curtea Veche Publishing. 2007); Glafire. Nouă studii biblice și patristice (Polirom, 2008); Știință dragoste credință- Convorbiri cu patrologi europeni (Curtea Veche Publishing, 2C08); Dumnezeu de la Mancha doarme cu tâmpla crăpată pe umărul meu (Curtea Veche Publishing, 2008); Serafița Concert pentru harfă și ghilotină (Curtea Veche Publishing, 2009); Orthodoxie versus ortodoxie (Curtea Veche Publishing, 2009) etc.

Ediții îngrijite şi antologii: Miturile lui Platon (Humanitas, 1996); Eliadiana (Polirom, 1997); Mircea Eliade. Întâlnirea cu sacrul (ed. a 11-a, Echinox, 2001); Jean Cassien entre l'Orient et l’Occident (avec Attila Jakab, Beauchesne/Polirom, 2003); Nostalgia Europei. Volum în onoarea lui Al. Paleologu (în colaborare cu Tudorel Urian, Polirom, 2003); Les Pères de l'Eglise dans le monde d'aujourd'hui (în colaborare cu Charles Kannengiesser, Paris, 2006) etc.

Traduceri comentate din greacă şi latină: Evanghelii apocrife (ed. a IV-a, Polirom, 2007); Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul (ed. a III-a, Curtea Veche Publishing, 2009); Patericul (ed. a III-a, Polirom, 2007); Noul Testament. Evanghelia după Matei, ediție bilingvă, vol. I (Curtea Veche Publishing, 2009) etc.

Informații suplimentare pe site-ul www.cristianbadilita.ro