"Cărțile cu adevărat mari sunt acelea care te transformă radical, împreună cu personajele lor."
Cristian Bădiliță, (n.1968). Istoric al creștinismului timpuriu, poet, eseist, traducător. Doctor al Universității Paris IV-Sorbona cu teza Métamorphoses de l’Antichrist chez les Pères de l’Eglise - Metamorfozele Anticristului la Părinții Bisericii - (premiul Solomon Reinach al Asociației Eleniștilor din Franța). A predat limba și literatura greacă-veche la Universitatea de Vest din Timișoara. A coordonat traducerea comentată a Septuagintei în cadrul New Europe College (8 volume; Polirom, 2002-2011), care a primit Premiul pentru cea mai bună carte a anului 2003. Realizează o traducere comentată a Noului Testament (6 volume apărute; Editura Vremea, București).
Revin astăzi la "Nodul gordian", Editura "Curtea Veche", 2005.
Dacă n-aș ști că e mai plăcut să citești direct din carte, nu m-aș putea limita la câteva fragmente.
Alina Diaconescu, 29.10.2019
I. Manual de cultură interioară pentru barbari exteriori
(1989-1993)
<< Totul s-a coagulat în jurul unui titlu din Nietzsche. Un titlu care m-a electrocutat pur şi simplu atunci când l-am descoperit în A doua considerație intempestivă. Mi l-am asumat pentru următoarele pagini de jurnal, scrise mai degrabă sub masca acelui ,,sine" impersonal care este cultura decât sub impulsul ,,sinei" mele autentice, barbare. >>
"Nodul gordian", Cristian Bădiliță
*
<< Deschid Krishnamurti (irelevant metafizic, dar cât de folositor ca terapie culturală!) şi recitesc următorul pasaj: "Ne dăm foarte ușor seama că e o mare pierdere de energie să urmăm pe cineva, să avem un lider, un guru, pentru că atunci când urmăm pe cineva imităm, ne supunem, stabilim o anumită autoritate şi astfel energia noastră se risipeşte." Totul, într-o societate, într-o cultură funcționează pe această pierdere/investiție de energie. Nu câştigi nimic, din acest punct de vedere, integrându-te. Dimpotrivă! Cultura, de exemplu, mi se pare o pierdere, o enormă risipă de sine în umbra unor valori pe cât de îmbietoare (căci sunt croite pe măsura fragilității noastre, aşadar accesibile) pe atât de relative. N-am întâlnit decât deznădăjduiți culturali. >>
"Nodul gordian", Cristian Bădiliță
*
<< Cărțile cu adevărat mari sunt acelea care te transformă radical, împreună cu personajele lor. De pildă, Octavius, scriere apologetică a lui Minucius Felix. Pledoaria lui Octavius vine după ce încă ,,netrezitul" Caecilius face un fals rechizitoriu religiei creştine, mai mult bănuită, descrisă după ureche, deloc exersată. Tocmai aici văd proba de foc a lecturii, exersarea, implicarea directă a cititorului, cot la cot, minte la minte, cu protagonistul. Unde se desfășoară această probă? Pe țărmul mării, undeva lângă Ostia. Nu în for, nu în atrium, ci acolo unde se întâlnesc, într-o profundă şi tulburătoare cuminecare, toate elementele naturii. Acolo unde umanul, singur, lipsește, pentru a lăsa loc de manifestare cosmosului proteic. Acolo vin cei trei prieteni, pentru a pleca unu. Căci aşa începe dialogul – cu trei personaje care întruchipează trei stadii, trei conceptii despre lume. Şi treptat se intră în rezonanță. Stadiile se realcătuiesc, se regăsesc, se ,,întrunesc" după chipul şi asemănarea cosmosului cristomorf: ,,Ne-am despărțit după aceea veseli şi voioşi cu toții: Caecilius pentru că devenise creştin, Octavius pentru că a ieşit învingător în dispută, iar eu, pentru credința unuia şi pentru victoria celuilalt."
Dacă în tine, cititorule, vrea să spună Minucius Felix, nu s-a operat aceeași taină, vie, a trecerii de la tensiunea contrariilor la împlinirea în unitate spirituală atunci ori cartea mea nu a fost scrisă pentru sufletul tău, ori sufletul tău încă nu este pregătit să se înfrupte din taina ei. >>
"Nodul gordian", Cristian Bădiliță
*
<< "Un munte de măsură la un grăunte de nebunie". Aforismele lui Noica sunt ale tatălui blînd şi îngăduitor; aforismele lui Cioran, ale fiului rătăcitor şi disperat. Poeții mari se nasc în exil; acasă rămîn filozofii ronțăind pe furiş, cu țâfnoasă resemnare, cărțile exilaților lumii. >>
"Nodul gordian", Cristian Bădiliță
*
"Una din interdicțiile de pe muntele Athos (chiar şi pentru turiști) se referă la folosirea oglinzii. De ce? Oglinda nu se multumeşte să reflecte imaginea reală, vie, omenească a cuiva; mimînd, maimuțărind modelul, schimonosindu-l, ea îl transformă într-un alter ego diabolic. Orice reflexie actualizează ispita diavolului. Apă statică, fără adâncime, fără culoare, fără freamăt, oglinda încremeneşte şi în acelaşi timp amestecă trăsăturile feței. Tocmai prin aceasta minte. Cînd te priveşti într-o oglindă devii pentru o clipă mumie. Apa unui râu (vezi Sidharta) are adâncime. De aici miraculoasa însuşire (specifică naturii naturans) de a se transforma interior o dată cu chipul pe care-l reflectă. Oglinda confiscă privirea. Apa o restituie. Călugării athoniti se privesc, aureolati de cer, doar în apele mării."
"Nodul gordian", Cristian Bădiliță
*
"Unii oameni te surprind, atunci când îi revezi, cu frumusețea calmă a ființei lor. Strălucirea ființei lor se adună într-o aură de veghe. Întrevăd, de pildă, această frumusețe pe chipul statornic îngândurat, senin îngândurat, al Bunicii. De ce să agăț epitete de prisos peste trăsăturile acestui chip ce se spune singur cu atâta limpezime!? Peste acest chip neschimbat de vreme, care te uluieşte, te înfioară, te descumpăneşte povestindu-şi ceva esențial despre Ființa însăşi. Am impresia că bunica a trăit cu adevărat doar pentru mine. Ca să-mi dea mie, în cel de-al optzecişinouălea an al vieții sale, o lectie mută, întrupată despre frumusețea Ființei. Ea a sfârşit în mine, aşa cum fiecare dintre noi sfârşim în câte cineva care ne urmează. A sfârşit în mine, pentru că eu cred că i-am preluat adevăratul chip, asemănarea cu Domnul ascunsă sub atâtea straturi de carne şi cenuşă. Epifanie a întunericului preastrălucitor şi a tăcerii euharistice, împăcare tăinuită cu moartea, surâs al mâinilor într-o rugăciune de pasăre - asta-i povestea care începe şi sfârşește cu Tine, Ființa mea!"
"Nodul gordian", Cristian Bădiliță
*
"Există locuri, spații din care, odată intrat, nu mai poți ieşi. Le duci mereu și pretutindeni cu tine. Există locuri fără limită geografică, paradisuri interioare, care sfârşesc în noi, prin noi, o dată cu noi. Satul Bunicii, camera cu cărți, Ipoteştiul (de odinioară, nu de acum!) sunt pentru mine spații totale, atotcuprinzătoare. Fiecare clipă a vieții mele îşi croieşte drum prin aceste sfinte monade interioare."
"Nodul gordian", Cristian Bădiliță
*
"O carte, un jurnal sau chiar o rugăciune nu-s decât armistiții provizorii. Cine se roagă tot timpul nu mai traieşte. Acela mi se pare un învins fericit. Câți suportă însă asemenea înfrângeri pe termen nelimitat!?
"Nodul gordian", Cristian Bădiliță
*
<< Un sociolog ar putea învăț ceva din ,,statul la coadă". Într-o societate civilizată nici nu se concepe ideea de ,,a te băga înainte". ,,A sta la coadă" ține de un fel de instinct elementar al bunului simț. La noi, comunismul a inventat însă un tip special de ,coadă". Coada la pomană. Cine ajunge primul, acela pune mâna pe colac. Spune-i românului să aştepte cuviincios sã-i vină rândul şi ți l-ai făcut duşman de moarte. Se simte agresat, rănit mortal în cea mai ascunsă şi pretioasă fibră a ființei sale. Să zicem că un asemenea specimen ,,se bagă-n față", iar ție, ca om cu răbdarea măsurată (aştepți deja, resemnat, de vreo două ceasuri) îți sare țandăra şi-l plesneşti. Prima reacție nu vine din partea celui "atenționat", ci din partea celor care au aşteptat, şi ei, ca şi tine, două ceasuri ca să cumpere o pâine amărâtă sau vreun alt produs cât de cât comestibil. După ce, cu o clipă înainte, se zbârliseră într-un glas la mişelul care încerca să-i tragă pe sfoară, acum se întorc cu aceeași furie împotriva ta, cel care ai izbucnit primul, reacționând, de fapt, aşa cum, în gând, numai în gând, eşti sigur că a reacționat fiecare. Acum însă nesimțitul luat la palme s-a transformat în victimă. Brusc toată lumea îi ține partea, compătimindu-l. Forțele se regrupează în jurul său. Babele încep să zbiere, matracucele ar fi în stare să-ți înfigă ghearele în găt, bărbații iau o atitudine mai demnă, dar categorică: te-njură, te huiduie şi te scuipă, aşa, de la obraz, fără să aibă însă curajul să te-atingă. Unul mai al dracului te amenință cu poliția, cu puşcăria, cu ,,statul la răcoare". Din agent al dorinței lor ascunse ai de- venit brusc golanul indezirabil, ,,criminalul",,securistul", "destabilizatorul"... şi în timp ce ei, oamenii de bună-credință, trecuți prin şcoala vieții, educați de doica activistă, te împroaşcă cu cele mai slinoase măscări, ba chiar îți strecoară, pe furiș, şi câțiva pumni între coaste, ,,victima", culegându-se de pe jos, cu un rînjet disprețuitor în colțul gurii, îşi umple sacoşele calm, fără nici o grabă, plăteşte şi, în cele din urmă, îmbrățişând cu privirea coada uriaşă, de cel puțin cincizeci de persoane, exclamă oarecum blazat: ,,Asta-i educația, dom'le, care l-a educat la şcoală! Halal educație..." şi pleacă lăsând în urmă o sută de ochi întunecați de o mare mâhnire. >>
"Nodul gordian", Cristian Bădiliță
*
"Să rămân între cărți - cel mai comod purgatoriu."
Adaugă comentariu nou