"De niciodată și de nicăieri,/ Poetul se dezbracă prin cuvinte..."

Cristian Bădiliță, (n.1968). Istoric al creștinismului timpuriu, poet, eseist, traducător. Doctor al Universității Paris IV-Sorbona cu teza Métamorphoses de l’Antichrist chez les Pères de l’Eglise - Metamorfozele Anticristului la Părinții Bisericii - (premiul Solomon Reinach al Asociației Eleniștilor din Franța). A predat limba și literatura greacă-veche la Universitatea de Vest din Timișoara. A coordonat traducerea comentată a Septuagintei în cadrul New Europe College (8 volume; Polirom, 2002-2011), care a primit Premiul pentru cea mai bună carte a anului 2003. Realizează o traducere comentată a Noului Testament (6 volume apărute; Editura Vremea, București).

Poeții adevărați sunt o "specie" rară. Aparte. Poezia se scrie în genunchi. În genunchi cu sufletul, în genunchi cu toată ființa. În genunchi în fața Dumnezeului din ceruri și a Dumnezeului din sinele poetului. Și se citește la fel.

Când citesc poezia lui Cristian Bădiliță îmi vine în minte momentul acela în care Făt Frumos, călare pe zgripsoroaică își taie o bucată din pulpă ca aceasta să aibă putere să îl aducă pe tărâmul vieții. Versurile "poetului don Cristi" prind putere din lumina divină a sufletului său. Călare tu însuți pe toate harpiile lumii, ajungi acolo unde bate mai tare inima poetului. Citind vers după vers, îți dai seama că acolo, în același ritm, bate și inima ta.

Prima poezie semnată de Cristian Bădiliță am citit-o în "Caiete botoșănene", supliment al revistei "Ateneu", prin ‘86. Cu punct și virgulă e la fel de vie acum în sufletul meu, ca și atunci. Autorul a schimbat câte ceva pe ici pe colo și a tipărit-o alături de alte câteva poezii scrise tot pe-atunci, în "Duminica lui Arcimboldo", la Editura "Brumar", în 2004.

Mie însă mi-e dragă prima variantă, așa că aleg să v-o spun pe-aceasta. Și-ncă una, tot de-atunci, iar mai multe, mâine.

Alina Diaconescu, 30.10.2019

Înzidire

E liniște, o liniște sticloasă.
Cireașa nopții-n așchii se desface,
Un șarpe de nisip s-a-nfipt în masă,
Secundele se leagănă-n hamace.

Se-ndoaie curcubeul peste lună
Și-n ghionturi iese noaptea din Carpați,
Cu scrâșnet de faianță mai răsună
Explozii în tendoane de bărbați.

Se mâzgălesc cu ceară morții veseli,
Căci moartea a uitat demult să vie,
Cotloanele poetului Don Cristi
Sunt pline cu fantome de hârtie.

Vor mucezi de dor în cupe,
Tăceri cu nemurirea pân-la glezne,
Șiretul unei stele se va rupe
Și dezlegat se va-nnoda prin bezne.

De niciodată și de nicăieri,
Poetul se dezbracă prin cuvinte.
Lăsați-l să vorbească în trei peri
Și veți vedea că plânsul său nu minte.

Cristian Bădiliță

Căderea zeilor

Cum să-ți mai spun: Prietene! Dragule! Omule!

Cum să te fac să înțelegi că
Trebuie sa trăiești între cuvinte
Și să mergi sigur...
Învață de la Tolstoi și spune:
"Nici de moarte și nici de umbra ei
Nu mă tem. Le posed."

Dacă vreun cuvânt se baricadează
În podul inimii,
Inundă-ți singurătatea cu vulcani
Și scoate-l afară,
Aminteste-ți oricând de Icar

Iertați-mă, flori, albine, bunică
Sunt totuși al vostru și-al nimănui
Iertați-mi zidirea (așa va să zică,octombrie 
Pe zid, fără sfoară, abrupt, să mă sui...)

Sfințiți-mi tăcerea cuvântului "ploaie"
Aduceți ofrande amurgului roș.
Când bolta va fi nesfârșit de bălaie
Încet voi urca pe un moț de cocoș...

Taci.
Tu de o veșnicie singur
Nu ai dreptul
Să pășești peste cântecul lebedei...

Cristian Bădiliță